duminică, 3 ianuarie 2016

“Blaue Donau”, “Valurile Dunării” şi …poezia!



           De  cam 45 de ani sunt  fan al Concertului Special de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. In fapt nu ştiu ce mă atrage, deşi cred că muzica e prima, şi logica…. Apar mai apoi tot felul de adjuvante, ca: florile, baletul, faptul că Dunărea e şi a noastră, atât geografic, cât şi ca apartenenţă a “Valurilor Dunării” lui Ivanovici,  în ton cu subiectul!, că dirijorul, mereu altul, (mie, deşi nu mă pricep, cred că în afară de Herbert von Karajan, nu m-a “îndoit” decât Sergiu Celibidache!). Dar, ce este cu concertul ăsta supermediatizat, de ce mai mult ca alte evenimente, este asaltat de spectatorii şi de telespectatorii, din toată lumea?  
       Distinşii reprezentanţi ai familei Strauss, care or fi fost ei, Johann-batrânul, ăla tânărul, Robert, Eduard, sau Josef, o echipă de entuziaşti, până la urmă, că mi-e teamă să nu greşesc adjectivul, s-au gândit ei să danseze pe valurile Dunării. Da’ nu aşa de cu una, de cu două ci,… pe viaţă! Asta înseamnă până la urmă, entuziasm!
          Iar colac peste pupăză, la capătul Dunării zăcem noi. Pentru că e o pleoşteală ceea ce ni se întâmplă!
      Poezia se diluează şi se pierde până la noi, pe valurile Dunării, deşi la ei ţine de mai bine de 100 de ani…, la ei sunt poduri care mai de care mai fistichii, pe piloni, pe lanţuri, peste… Dunăre, la Viena, la Budapesta,… la Belgrad chiar bombardate, noi avem o “decepţie” cam veche şi cam rusească pe la …Ruse, şi unul, hai, două, între Dobrogea şi restul lumii. Ei, vienezii, adică adăugând japonezi, americani, israelieni, norvegieni şi sud-africani, o cântă în fiecare an, o aplaudă cu drag, la ora ciorbei noastre de burtă de după chinul Revelionului, sala este mereu plină, muzica e mereu aceeaşi, dar ne încântă mereu exuberanţa; pe ici pe colo tot decorul extravagant şi  florile, şi mai apoi “Dunărea Albastră”.
           De parcă la noi ar fi alta! Găina vecinului, e mai grasă, “găina”aia care amendează orice tentativă de poluare la autohtoni (nu mă refeream la sârbi!), pentru ca noi să ne-o populăm tradiţional cu peturile de care, vedeţi n-am avut parte, ar spune unii, când ei concertau în 1984-85-86-87, iar acum, dacă tot avem atâtea…
               Dar au ei Delta? Au ei “paradisul păsărilor”, au ei ieşirea aia maiestuoasă la mare, care nu ştiu care e mai fascinantă, la Sulina sau la Sfântu Gheorghe ( că la Chilia n-am ajuns! Incă!) Stiu ei că apa asta atât de cântată, izvorăşte de la ei, din Munţii Pădurea Neagră, trece prin Cazane la noi, pe lângă Biserica Neagră ( nu confundaţi cu Braşovul, asta e o biserică mică, puţin ştiută!), se varsă în Marea Neagră, fără să-i pese că este “albastră”? Stiu ei ce înseamnă aia “Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere!”?
      Cred că mai avem Dunăre chiar cu totul, chiar mai mult decât ei, dar nu mai avem timp de ea sau de poezia ei, pentru că poezia  s-a încleiat toată acolo, la Viena şi nu se mai poate dezlipi de valsuri, noi nu ştim să ne bucurăm şi noi, de ceea ce am avut dintotdeauna!
      Iar dragul, frumosul şi tristul  Federico Garcia Lorca, fără să fi văzut vreodată România şi Dunărea ei, zicea melancolic, din nou poezie, poate vă plictisesc: “ Pluteau zece fete în vals la Viena, un umăr peste care moartea bocea…”
     Mi-o fi zărit tristeţea?