De cam 45 de ani sunt fan al Concertului Special de Anul Nou al
Filarmonicii din Viena. In fapt nu ştiu ce mă atrage, deşi cred că muzica e
prima, şi logica…. Apar mai apoi tot felul de adjuvante, ca: florile, baletul,
faptul că Dunărea e şi a noastră, atât geografic, cât şi ca apartenenţă a “Valurilor
Dunării” lui Ivanovici, în ton cu
subiectul!, că dirijorul, mereu altul, (mie, deşi nu mă pricep, cred că în afară
de Herbert von Karajan, nu m-a “îndoit” decât Sergiu Celibidache!). Dar, ce
este cu concertul ăsta supermediatizat, de ce mai mult ca alte evenimente, este
asaltat de spectatorii şi de telespectatorii, din toată lumea?
Distinşii reprezentanţi ai familei Strauss, care or fi fost ei,
Johann-batrânul, ăla tânărul, Robert, Eduard, sau Josef, o echipă de
entuziaşti, până la urmă, că mi-e teamă să nu greşesc adjectivul, s-au gândit
ei să danseze pe valurile Dunării. Da’ nu aşa de cu una, de cu două ci,… pe
viaţă! Asta înseamnă până la urmă,
entuziasm!
Iar colac peste pupăză, la capătul Dunării
zăcem noi. Pentru că e o pleoşteală ceea ce ni se întâmplă!
Poezia se diluează şi se pierde până la noi, pe
valurile Dunării, deşi la ei ţine de mai bine de 100 de ani…, la ei sunt poduri
care mai de care mai fistichii, pe piloni, pe lanţuri, peste… Dunăre, la Viena,
la Budapesta,… la Belgrad chiar bombardate, noi avem o “decepţie” cam veche şi
cam rusească pe la …Ruse, şi unul, hai, două, între Dobrogea şi restul lumii. Ei, vienezii, adică adăugând japonezi, americani,
israelieni, norvegieni şi sud-africani, o cântă în fiecare an, o aplaudă cu
drag, la ora ciorbei noastre de burtă de după chinul Revelionului, sala este
mereu plină, muzica e mereu aceeaşi, dar ne încântă mereu exuberanţa; pe ici pe
colo tot decorul extravagant şi florile,
şi mai apoi “Dunărea Albastră”.
De parcă la noi ar fi alta! Găina
vecinului, e mai grasă, “găina”aia care amendează orice tentativă de poluare la
autohtoni (nu mă refeream la sârbi!), pentru ca noi să ne-o populăm tradiţional
cu peturile de care, vedeţi n-am avut parte, ar spune unii, când ei concertau
în 1984-85-86-87, iar acum, dacă tot avem atâtea…
Dar au ei Delta? Au ei “paradisul păsărilor”, au ei ieşirea aia maiestuoasă
la mare, care nu ştiu care e mai fascinantă, la Sulina sau la Sfântu Gheorghe (
că la Chilia n-am ajuns! Incă!) Stiu ei că apa asta atât de cântată, izvorăşte
de la ei, din Munţii Pădurea Neagră,
trece prin Cazane la noi, pe lângă Biserica Neagră ( nu confundaţi cu Braşovul, asta e o biserică mică, puţin
ştiută!), se varsă în Marea Neagră,
fără să-i pese că este “albastră”? Stiu
ei ce înseamnă aia “Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere!”?
Cred
că mai avem Dunăre chiar cu totul, chiar mai mult decât ei, dar nu mai avem
timp de ea sau de poezia ei, pentru că poezia s-a încleiat toată acolo, la Viena şi nu se
mai poate dezlipi de valsuri, noi nu ştim să ne bucurăm şi noi, de ceea ce am
avut dintotdeauna!
Iar
dragul, frumosul şi tristul Federico
Garcia Lorca, fără să fi văzut vreodată România şi Dunărea ei, zicea
melancolic, din nou poezie, poate vă plictisesc: “ Pluteau zece fete în vals la
Viena, un umăr peste care moartea bocea…”
Mi-o fi zărit tristeţea?
